„Avem două urechi și o singură gură, pentru a asculta mai mult decât vorbim” afirma Diogene, filosof grec din școala cinică, născut în anul 405 î.Hr.
Ascultarea este o componentă importantă și face parte din actul comunicării. Ascultarea pentru comunicare e ca minusul pentru plus. Fără ea, comunicarea nu există.
Cărțile cu povești au un farmec aparte. Nu e niciodată prea devreme ca să îi facem cunoștință copilului cu cărțile. Dar nici pentru noi, adulții, nu e niciodată prea târziu pentru a deschide o carte, pentru a învăța și a ne bucura de poveștile expuse în ea. Atenția auditivă este o componentă importantă a comunicării, ce ajută și la dezvoltarea limbajului, și care se poate dezvolta și prin ascultarea unei povești.
La ceas de seară, părintele și copilul, se bucură de povești, alături de o cană de ceai delicios. Poate fi un obicei sănătos, cultivat timpuriu de către părinte. Seară de seară, părintele deschide în fața copilului o lume fermecată, o lume de basm plină de magie și petrece timp de calitate alături de cel mic. Se transformă într-un obicei care va însoți copilul pe parcursul întregii sale existențe și care crează o legătură specială între cei doi. Mai mult, copilul are ocazia să transmită la rândul său acest obicei copilului lui și tot așa, generații la rândul.
De timpuriu, părintele poate crea copilului un loc la care copilul are acces ușor și în care să se afle cărțile lui. Având acces facil la cărți, copilul are ocazia să manipuleze singur cărțile și, astfel, își dezvoltă motricitatea. Motricitatea este o componentă care ajută la dezvoltarea scrisului. În plus, e necesar ca cel mic să își poată alege singur cărțile pe care dorește să le asculte și se poate ghida după coperțile frumos colorate, după desenele atractive și prin atingerea texturii hârtiei.
Atunci când îi citim copilului, urmărim cu degetul fiecare cuvânt pe care îl rostim, copilul având astfel în minte imaginea (suportul, forma) scrisă a sunetelor. După un timp, copilul va reuși să „citească” singur, facând asocierea dintre forma auditivă și forma scrisă a poveștii. Părintele are grijă să citească cu intonație, cu inflexiuni frumoase ale vocii, pentru a da viață întregii povești dar și pentru că ritmul și intonația sunt componente ale limbajului, care îi oferă viață și culoare.
„Cărțile reprezintă o semnificativă sursă de cunoaștere, iar familiarizarea copilului cu acestea se constituie într-o valoroasă resură în pregătirea copilului în vederea achiziției scris-cititului. De aceea părintele are rolul de a folosi cartea pentru a motiva copilul să pătrundă în lumea informației scrise.” (Ghid pentru părinți, programul TALK)
Ascultarea (audierea) unei povești crește gradul de atenție a copilului. La început, citim copilului povești scurte, din cărți frumos colorate și care au cuvinte simple și ușoare. Treptat, creștem timpul de audiție și căutăm să introducem cuvinte noi. Cuvintele pe care dorim ca micuțul să le rețină le putem repeta de mai multe ori, folosim un ton care să atragă atenția asupra importanței cuvântului oferind o oarecare muzicalitate aparte cuvântului, îl putem accentua sau prelungi. Asta va atrage atenția copilului și îl va face memorabil.
La sfârșitul poveștii, părintele și copilul discută despre cele aflate din carte. Dezvoltăm astfel procesele mnezice (de memorare) ale copilului dar și abilitățile lui narative (capacitatea de a povesti). Să nu uităm că în spatele fiecărei povești se află și un mesaj sau un set de valori. Este un aspect pe care îl discutăm cu al nostru copil și suntem atenți să legăm mesajul poveștii de activitățile noastre de zi cu zi. Până la urmă, nu degeaba se spune că un copil care citește devine un adult care gândește.
Îți doresc ca, împreună cu cel mic, să creezi cele mai frumoase povești de viață!
