Logopedia în parentingul de zi cu zi

Summitul Holistic de Parenting organizat de holisticacademy.ro mi-a oferit ocazia de a exprima public vocea unui părinte care a râs, s-a bucurat, a plâns, s-a jucat, a făcut cercetări, a experimentat, apoi iar a plâns, iar s-a jucat, a trăit și a petrecut timp de calitate cu copilul lui. Și tu faci asta deja, așa că știi la ce mă refer.

Eu am avut prilejul să privesc copilăria dintr-o perspectivă mai „specială”, astfel că m-am prezentat în fața publicului cu relatări proaspete din provocările de pe frontul meu actual al copilăriei.

În prezentările mele îmi doresc să pun în valoare faptul că ceea ce clădim în primii 6-7 ani are impact asupra comportamentului, emoțiilor și evoluției școlare a copilului. În egală măsură, ceea ce consolidăm în perioada preadolescentă pregătește viața socială ulterioară a copilului. De la cursurile de formare pe parenting pe care le urmez am aflat faptul că preșcolaritatea este anticamera adolescenței, iar criza vârstei mijlocii sunt, de fapt, nevoile neîmplinite ale adolescentului. Iată contribuția majoră a părintelui în toată dezvoltarea ulterioară a copilului. E o presiune pe care noi, părinții, cu siguranță, o resimțim, dar cunoașterea câtorva elemente despre felul în care se dezvoltă copiii noștri poate aduce claritate în relația cu ei și mai multă liniște în familiile noastre.

În cadrul summitului am prezentat 3 cazuri ale unor copii pe care am avut șansa să-i însoțesc de-a lungul timpului, parcursul lor împreună cu familia și cum sunt cu toții astăzi.

Îți relatez una dintre cele 3 povești de viață, în care logopedia și parentingul și-au dat mâna.

Povestea este cea a unui copil de 3 ani și 4 luni care, până la această vârstă nu comunică prin cuvinte. Practic, nu doar că nu a spus vreun cuvânt cu sens, nu are nici măcar sunete cu intenția de a comunica.

Copilul vine împreună cu mama la cabinetul meu. Tata lucrează astăzi. Discutasem deja la telefon cu mămica celui mic de faptul că am nevoie de actele medicale întocmite de specialiștii care evaluaseră până în prezent starea copilului. Mama a venit pregătită cu toate documentele de care avea nevoie. De când a intrat în cabinet, văd un copil nespus de frumos. E genul de copil parcă decupat din reviste. Observ, însă, faptul că acest copil nu salută atunci când întâlnește o altă persoană și nu se uită în ochii celorlalți. Cabinetul e plin cu jucării și materiale. Deși e lăsat de mânuță de mama lui și un copil ar fi atras de lucrurile colorate din spațiul nou, dar cald și prietenos în care a ajuns, acest copil nu pare nerăbdător să exploreze ceea ce e în jurul lui. Rămâne alături de mama, foindu-se pe loc, nerăbdător, parcă, să plece.

Încep să discut cu mama copilului. Mămica este vizibil îngrijorată și abia așteaptă să îmi povestească toate lucrurile pe care le consideră relevante. O liniștesc și îi propun să începem cu începutul. Îi adresez întrebarea pe care eu o folosesc la început cu fiecare părinte: „Ce vă aduce astăzi la mine și cum credeți că pot să vă fiu de folos?”. Mama îmi răspunde „Copilul meu nu vorbește, iar medicul pediatru mi-a spus că ar putea fi ceva în neregulă cu el. Am fost la o evaluare la un psihiatru și psiholog și mi s-a spus că e nevoie să merg cu copilul la un logoped”. Mă uit peste actele medicale pe care mama le are și observ diferite diagnostice: întârzieri în dezvoltarea limbajului expresiv, tulburări pervazive de dezvoltare.

O rog pe mama să-mi povestească felul în care a decurs sarcina, nașterea copilului și evoluția lui imediat după momentul nașterii. Aflu că a fost o sarcină normală, naștere la termen cu cezariană, evoluție firească după naștere.

Mă gândesc că m-ai putea întreba ce înseamnă tot ceea ce-ți spun și ce relevanță are. Limbajul expresiv este ceea ce spunem. Limbajul receptiv este ceea ce înțelegem din ceea ce ni se spune. În dezvoltarea noastră, umană, limbajul receptiv este primul cel care apare dintre cele 2 tipuri de limbaj. E exact ca și atunci când înveți o limbă străină. Reușești să înțelegi ceea ce vorbesc oamenii în jurul tău, în limba pe care tu te străduiești să o dobândești, dar, nu reușești să spui mare lucru sau poate nu reușești să spui nimic. În timp, prin antrenament, reușești să te exprimi. Apoi, asculți, înțelegi, răspunzi în noua limbă.

Diagnosticul pe care îl întâlnim adesea pe rapoartele medicale de „tulburare pervazivă de dezvoltare” ne arată faptul că anumite aspecte sau arii ale copilului nu s-au dezvoltat conform vârstei, prezintă întârzieri sau tulburări. Știu că sunt mulți părinți care vin cu un teanc de documente în mână, de la diferiți specialiști, și îmi spun „Eu nu înțeleg nimic din ce scrie aici și tot ce vreau să știu este ce are copilul meu.” Acestea sunt momentele în care mă așez la masă cu părintele și îi explic, cât pot de bine, ce spun aceste diagnostice despre copilul lui. O recomandare pe care ți-o fac acum, pleacă din experiența mea de părinte special. Recomandarea sună așa: nu pleca din cabinetul unui medic sau specialist fără să înțelegi care este situația, starea sau tratamentul copilului tău. Cere să ți se explice, pe înțelesul tău, ceea ce scrie acolo. Știu că să plecăm din cabinet fără să înțelegem, mintea noastră, de părinți îngrijorați, poate crea adevărați monștri. Foarte des îmi scriu părinți care mă întreabă: „Copilul meu a primit x diagnostic. Ce înseamnă? Credeți că e ceva grav? Ce pot să fac?” și multe alte întrebări în cascadă.

Mă întorc la cazul copilului de 3 ani și 4 luni. Sarcina, nașterea și evoluția de după venirea pe lume pot să fie cauze ale unor tulburări de limbaj. De exemplu, în logopedie studiile arată că una dintre cauzele tulburărilor de limbaj poate să fie nașterea prematură sau greutatea mică la naștere.

Întreb mama care este modalitatea prin care copilul își comunică nevoile. Cum spune că îi e foame, că îl doare ceva sau că are nevoie de un lucru? Mama îmi spune că poate observa că cel mic începe și se foiește, observă că îl deranjează ceva, alteori începe să plângă, iar la lucrurile la care nu poate ajunge să și le ia singur, trage un adult de mână și îi arată cu degetul ceea ce dorește.

Asta e minunat! Faptul că trage adultul de mână și arată cu degetul sunt 2 elemente importante de comunicare. Intenția de a comunica există!

Întreb și alte aspecte relevante în dezvoltarea limbajului: când a stat în șezut pentru prima dată, când au început primele lalații (adică îl auzi pe copil că scoate sunete și bombăne pe limba lui), când s-a început diversificarea și când a mers în picioare singur și sigur pe mersul lui.

Îți explic acum de ce ne interesează și e important să urmărim aceste etape din dezvoltarea copilului. Ele sunt ca niște borne, pe care, dacă cel mic le atinge la timp, are toate șansele ca dezvoltarea limbajului și dezvoltarea lui în general, să fie una armonioasă.

Există 3 etape semnificative: 1. 6 luni – acum copilul începe să stea în șezut și începe diversificarea. Mestecarea alimentelor solide va dezvolta musculatura care îl va ajuta ulterior pe copil să vorbească. 8 luni – copilul începe primele bombăneli și arată cu degetul. Acest gest indică faptul că cel mic are intenție de comunicare. 1 an – copilul începe să umble în picioare și încep să apară primele cuvinte sau sunete cu sens. Dacă până acum spunea ma-ma-ma, acum începe să o strige pe mama.

Mama copilului din cazul nostru mă asigură că toate aceste borne au fost atinse la timp, mai puțin comunicarea cu sens de la un an. Mama a trebuit să înceapă munca mai repede, astfel că a plecat de lângă copil după câteva luni. Copilul a schimbat mai multe persoane de îngrijire, care nu făceau parte din familia lor. Tata muncea și el foarte mult, în mai multe schimburi. Practic, au trecut mai multe bone prin viața copilului. Părinții au putut observa că cel mic este foarte atras de telefoanele lor și știa să intre pe YouTube și să-și aleagă cântecelele pe care voia să le urmărească.

Acum, am ajuns, de fapt, la sursa problemei. Cel mic a avut prea devreme acces la ecrane, un timp îndelungat. El mânca conectat la video-urile preferate (mama spune că nu mănâncă altfel) și petrecea, practic, aproape tot timpul în fața ecranului telefonului.

Mama se simțea vinovată de starea în care se afla copilul. Acum înțelegem de ce copilul nu căuta să se uite la ceilalți, să își dorească să se joace, să interacționeze cu alți copii. Copilul încă folosea scutece. Primul lucru pe care i l-am spus mamei este că nu are niciun sens să trăiască cu povara vinovăției. Primii pași pentru recuperarea copilului i-a făcut deja. Și asta e și recomandarea pe care o fac tuturor părinților: nu trăiți cu sentimentul vinovăției. Cel mai bun timp de a face o schimbare este timpul prezent. Asupra trecutului nu putem interveni, dar putem face ceva în prezent, pentru un viitor mai bun și mai frumos.

Primul pas pe care l-am făcut a fost acela de a deconecta total copilul de la ecrane. Mai erau vreo 6 luni până când cel mic putea merge la grădiniță, așa că aveam nevoie de rezultate cât mai rapide pentru a asigura intrarea cu succes a copilului în această etapă a copilăriei.

Pot să îți spun faptul că vizionarea îndelungată a ecranelor de către copii, poate provoca tulburări în dezvoltare, asemănătoare autismului. Primesc des întrebarea „Există autism provocat de televizor?”. Răspunsul meu este NU. Sunt semne asemănătoare, dar diferența este aceea că în momentul în care întrerupem expunerea copiilor la ecrane, încep să dispară și simptomele. Bineînțeles, „golurile” în dezvoltare rămân și e necesar să lucrăm pentru acoperirea lor.

În cazul copilului pe care ți-l prezint, momentul deconectării de ecrane a fost trăit puternic. Copilul trăia un adevărat sevraj. Tot ceea ce îi aducea atât de multă plăcere imediată, telefonul, i-a fost luat brusc. Au început comportamente dintre cele mai greu de tolerat: plâns, lovit, zgâriat, autovătămări. Mama mă suna speriată și mă întreba ce să facă. I-am spus să reziste, să nu cedeze cumva, pentru că e o perioadă care va trece. Într-adevăr, prima săptămână a fost mai grea. A2a săptămână a fost așa și așa. Ulterior, am putut observa un cu totul alt copil. Acest copil a început să observe lumea din jurul lui, să se uite în ochii celorlalți și să fie interesat și curios de lucrurile care îl înconjoară.

Era fascinant! Din acel punct am pornit recuperarea limbajului copilului și a abilităților lui de comunicare. Primul lucru pe care îl facem în aceste cazuri este să stimulăm vorbirea. Îl provocăm pe copil ca tot ceea ce cere să fie în cuvinte. Poate e doar un sunet la început, pe care construim ulterior limbajul și vocabularul copilului. Totul este o muncă de echipă. Meritul este al tuturor adulților care însoțesc copilul: terapeut, părinți și alți adulți semnificativi.

Ești curios cum este copilul astăzi, după mai bine de un an și jumătate de terapie logopedică? Copilul merge la grădiniță la program prelungit, recită poezii, cântecele, are prieteni și caută mereu prezența celorlalți. Are un vocabular bogat și e foarte vorbăreț. Râde și e pus pe șotii. E atent atunci când i se cere asta și mereu ne surprinde cu lucruri noi pe care le spune și face. La încheierea primului an de grădiniță și-a susținut poezia în fața colegilor și a părinților.

Așadar, câteva idei cu care aș vrea să rămâneți după acest caz: 1.Dacă expunerea la ecrane este îndelungată și observi că asta afectează dezvoltarea copilului, primul pas pe care îl puteți face este întreruperea vizionării ecranelor. 2.Nu renunțați în perioada de sevraj, oricât de greu ar fi. Amintiți-vă că e o perioadă care trece. 3.Începeți terapia de recuperare a copilului. În triunghiul sănătos terapeut-copil-părinte recuperarea este rapidă și înregistrează cel mai bun succes.

_________________________________________

Îţi mulţumesc pentru că ai citit acest articol! Dacă ai primit acest mesaj de la un prieten şi nu eşti încă abonat, poţi face asta cu un click aici. Dacă consideri utilă informația prezentată pentru altcineva, nu ezita să distribui. De asemenea, te invit să vizitezi şi site-ul cărţilor mele, cu o apăsare aici.