Când am început acest site, îţi spusesem că îmi doresc să aducem sub lupă atât informaţii ştiinţifice, cât şi din partea de suflet. Vreau să facem asta deoarece cred că, doar printr-o abordare holistică, plenară, putem ajunge la rădăcina provocărilor noastre şi le putem depăşi cu succes.
Propun să aducem în lumina reflectoarelor afecţiunea care poartă denumirea de ADHD. O voi analiza atât din perspectiva ştiinţifică, a DSM-5, cât şi din partea mai subtilă a fiinţei, cu ajutorul Marelui Dicţionar al Bolilor şi Afecţiunilor. Îţi spun acum ce reprezintă fiecare.
Ce este ADHD?

ADHD este tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie. Aceasta este o tulburare de neurodezvoltare care începe în copilărie, adică înainte de 12 ani, şi se caracterizează prin nivel de lipsă a atenţiei, hiperactivitate şi impulsivitate, nepotrivite cu dezvoltarea. Aceste caracteristici se manifestă în diferite combinaţii, în diferite contexte: şcoală, acasă, contexte sociale, etc.
DSM-5 este Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale unde sunt stabilite criteriile de diagnostic pentru tulburările mentale. Acesta ajută specialiştii în stabilirea diagnosticului şi stabileşte limbajul comun de comunicare.
„Marele Dicţionar al Bolilor şi Afecţiunilor. Cauzele subtile ale îmbolnăvirii” este un dicţionar scris de Jacques Martel. Aici se regăsesc, aşa cum ne putem da seama şi din subtilul lui, explicaţiile şi cauzele care ţin de partea mai subtilă a fiinţei. Avem şapte corpuri subtile iar corpul fizic este ultimul cel care se îmbolnăveşte. Afecţiunea apare iniţial în celelalte corpuri.
Am simţit nevoia să-ţi prezint această afecţiune deoarece studiile sugerează că aceasta apare la 5% din copii şi 2,5% din adulţi. Sună a pandemie, zău aşa…
Perspectiva ştiinţifică
În DSM-5, criteriile sunt împărţite în 2 categorii. Cele care ţin de atenţie (sau, mai degrabă, lipsa ei) şi cele care ţin de hiperactivitate şi impulsivitate.
Încep cu simptomele pentru lipsa de atenţie. Acestea sunt 9 la număr iar pentru stabilirea diagnosticului e nevoie ca minim 6 să fie prezente în ultimele 6 luni. Eu le găsesc cel puţin interesante…
- Individul face greşeli din neatenţie şi nu acordă atenţie detaliilor, la şcoală sau în alt context;
- Copilul mai mic are dificultăţi în a-şi menţine atenţia pe parcursul jocului iar copilul mai mare nu-şi poate menţine atenţia în timpul orelor de la şcoală;
- Pare adesea că nu este atent la ceea ce i se spune sau i se cere să facă;
- Nu acordă atenţie instrucţiunilor iar copilul de şcoală nu reuşeşte să-şi termine lecţiile;
- Nu îi place deloc, evită sau chiar poate să devină agresiv atunci când este obligat să depună un efort de atenţie şi mental susţinut;
- Din neatenţie, pierde lucruri sau obiecte care îi sunt necesare: cărţi, caiete, creioane, jucării;
- Este uşor de distras de către orice stimul exterior;
- Este „uituc” în ceea ce priveşte activităţile zilnice şi orarul.
În ceea ce priveşte hiperactivitatea şi impulsivitatea, se regăsesc tot 9 criterii. Acestea trebuie să întrunească aceleaşi condiţii, ca şi la cele de la lipsa de atenţie.
- Copilul se foieşte tot timpul pe scaun;
- Adesea se ridică din bancă sau de pe scaun, atunci când trebuie să stea aşezat mai mult timp;
- Aleargă şi „cotrobăie” sau se caţără atunci când ar trebui să stea liniştit;
- Nu reuşeşte sau îi este foarte greu să se joace în linişte;
- Este tot timpul în mişcare, parcă ar fi „condus de un motor”;
- Vorbeşte neîntrebat, mult şi întrerupe conversaţiile celorlalţi;
- Atunci când i se adresează o întrebare, are obiceiul de a răspunde înainte de a auzi toată întrebarea;
- La jocurile cu reguli, are mari dificultăţi în a-şi aştepta rândul;
- De multe ori îi deranjează pe ceilalţi.
Cauze subtile ale ADHD-ului
Uitându-ne în Marele Dicţionar al Bolilor şi Afecţiunilor, la hiperactivitate se face distincţia între comportamentul unui copil dinamic şi cel hiperactiv. Copilul hiperactiv este cel care deranjează. Asta e nefiresc. Aici aflăm că, un copil hiperactiv este cel care vrea să transmită faptul că îşi doreşte să ignore situaţiile şi circumstanţele din jurul lui, concentrându-se pe propria realitate. Nervozitatea pe care o afişează are legătură cu anumite stări neexprimate, frici, evitare a lucrurilor neplăcute şi este o formă de revoltă contra autorităţii (adică adulţii din anturaj). Agitaţia provocată de aditivii alimentari (zahăr, coloranţi) sunt din hrana oferită de un adult care îşi doreşte să compenseze lipsa unei forme de manifestre a afectivităţii.
Înainte de a începe orice tratament medicamentos, e necesar să vedem ce putem schimba pentru a ne ajuta copilul. Putem căuta tratamente homeopatice, de destindere şi de vindecare emoţională. Dacă a existat o traumă în viaţa copilului, chiar şi în viaţa intrauterină, e necesar să îi explicăm copilului toate aceste lucruri. Să îi spunem cum s-au petrecut evenimentele şi să-l asigurăm de dragostea noastră, indiferent de ceea ce el face. Îl iubim pentru ceea ce este. Dacă părintele consideră că nu poate discuta cu copilul faţă în faţă, o poate face în somn. Atunci când copilul doarme, părintele îi vorbeşte copilului şi îi relatează toate cele întâmplate. De asemenea, îl poate asigura că „îl vede” şi „îl aude” şi nu e nevoie să se mişte sau să vorbească atât de mult pentru a-i atrage atenţia. De asemenea, adultul trebuie să lucreze cu propria persoană, să-şi vindece propriile traume şi să lucreze cu propriile emoţii. Propriul exemplu e cel mai relevant pentru copil.
Oferirea dovezii şi asigurarea că are parte de iubire necondiţionată, cred că e cel mai bun remediu pentru copilul cu ADHD.
Te las în linişte!
Bibliografie:
DSM-5, Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale
Marele Dicţionar al Bolilor şi Afecţiunilor. Cauzele subtile ale îmbolnăvirii – Jacques Martel