La prima vedere, a fi părintele unui copil special nu pare tocmai ceea ce şi-ar putea dori cineva. Ca părinte special, la început, te întrebi de ce ţi se întâmplă ţie asta, crezi că viaţa e nedreaptă, consideri că Dumnezeu are simpatii şi antipatii şi că alţii sunt extrem de norocoşi iar tu eşti urmărit de ghinioane. Dar, eu cred că, dacă accepţi provocarea care îţi stă înainte şi îţi asumi responsabilitatea pentru evoluţia ta şi a copilului tău, ajungi să crezi că ai o misiune deosebit de frumoasă. Spun asta din perspectiva unui părinte provocat să reconsidere aproape toate ideile despre viaţă, atunci când i s-a născut primul copil.
Pentru a face trecerea de la „viaţa e nedreaptă cu mine şi cu copilul meu” la „îmi asum responsabilitatea pentru viaţa mea şi a copilului meu şi mă preocup să avem o viaţă cu sens trăită din plin” cred că e necesar să căutăm a înţelege viaţa. Viaţa fiecărui om este îmbinarea laturii umane cu cea divină. Pentru un părinte special, copilul este cel care uneşte gândirea lui Dumnezeu (sau „cum gândeşte Dumnezeu”) cu raţiunea, mintea, ştiinţa („cum gândesc oamenii”, în general şi „cum gândesc oamenii de ştiinţă”, în mod particular).
Pentru a pătrunde în esenţa lucrurilor care mă interesează, e necesar să încep să îmi pun întrebări. Adică, să mă tot plâng că viaţa e nedreaptă, nu-mi serveşte la nimic. Dar formularea întrebării este primul pas în demersul de cunoaştere. Trăim într-o lume plină de informaţii accesibile la un click distanţă. Cred că e necesar să îmi aleg cu discernămând sursele de informare şi să mă întreb mereu: „Ce anume funcţionează eficient pentru mine şi pentru copilul meu?” Şi să fac asta cu respect. Respect pentru mine, pentru copilul meu, pentru ştiinţă, pentru societate, pentru valori diferite de ale mele, etc.
Ca o paranteză, avantajul unui părinte special este acela că el sare peste întrebarea (şi angoasele care apar după adresarea ei) „Oare care e rolul meu pe Pământ?”. Are răspunsul în faţa lui şi, astfel, e deja pe drumul săvârşirii misiunii personale.
Aş spune că fiecare părinte îşi cunoaşte cel mai bine copilul şi pe el însuşi şi este singurul în măsura de a lua decizii în ceea ce-i priveşte. Adică, starea de wellbeing (binele meu, personal) eu mi-o creez. Ca părinte, mă înconjor de medicii, terapeuţii, experţii cu care cred că pot face echipă dar decizia finală în legătură cu copilul meu, îmi aparţine exclusiv. Consider că eu sunt expert în ceea ce-l priveşte pe copilul meu.
Ce este „părintele expert”?
În psihologia educaţiei se foloseşte termenul de „profesorul expert”. Îmi permit să adaptez termenul, să mă ghidez după principiile acestui concept şi să aduc în faţa ta termenul de „părintele expert”. Nu consider a fi vreo inovaţie sau vreo noutate. Şi nu e vorba despre faptul că părintele ar putea cunoaşte mai bine decât medicul tratamentul unei afecţiuni. E despre părintele expert în dezvoltarea personalizată în slujba propriului copil. Vreau doar să îţi arăt un tipar pe care părintele special îl poate folosi pentru a avea parte de experienţe de succes şi pentru a-şi uşura misiunea. Abilităţile prezentate în acest model nu sunt separate. Ele coexistă, se influenţează reciproc şi pot fi dezvoltate.
Instrumentele la îndemâna părintelui expert sunt: abilităţile metacognitive, abilităţile de învăţare, abilităţile de gândire, baza de cunoştinţe şi motivaţia. Discut în continuare despre fiecare în parte.
Metacogniţia…poate părea un termen pretenţios… De fapt, părintele expert e cel care ştie ce ştie şi cât ştie. În plus, ştie şi despre copilul lui. Aşadar, mă cunosc pe mine cât pot de bine, ştiu cum funcţionez în multe situaţii, îmi cunosc punctele forte, pe care caut să le dezvolt. Partea de dezvoltare personală (cu toate aspectele ei) este un musai (un must-have ardelenesc) al unui părinte special. De asemenea, îmi cunosc foarte bine copilul. În ciuda aparentelor „lipsuri” pe care le are (că doar nu-i în „normă”, ca toţi ceilalţi), eu, părintele, îi recunosc punctele tari, caut să le pun în valoare şi să le dezvolt. Lipsuri…există, toţi avem. Dar caut să pun mereu reflectorul şi să mă sprijin pe ceea ce avem mai bun, atât eu cât şi copilul.
Abilităţile de învăţare desemnează un părinte angajat în procesul de învăţare continuă. Ce poate fi mai frumos decât să înveţi şi să te dezvolţi împreună cu al tău copil? Există două modalităţi prin care putem învăţa. Putem învăţa depunând un efort pentru acest proces sau putem învăţa incidental, fără a depune efort. Ghici cum învaţă părintele expert? Dragostea pentru copilul lui îi dă aripi iar învăţarea se face fără efort. Cred că părintele e cel mai bun terapeut pentru copilul lui iar copilul e cel mai bun dascăl pentru părinte. Împreună, au şansa de a scrie cea mai frumoasă poveste de viaţă!
Abilităţile de gândire sunt preferatele mele. Ele alcătuiesc inteligenţa de succes. Aici apar trei tipuri de abilităţi: analitice, creative şi practice. Abilităţile analitice sunt cele prin care discern informaţiile care vin înspre mine. Am mai spus-o…pot încerca orice terapie, tratament, tehnică pentru copilul meu, oricât de ciudată ar putea părea pentru altcineva. Dar, mai întâi, verific raţional informaţia iar apoi o trec prin inimă. Filtrul iubirii e cel care îmi spune dacă aplic sau nu ceva copilului meu. Apoi, abilităţile creative sunt foarte de dorit să fie cât mai dezvoltate. În faţa unui copil special chiar am nevoie de multă creativitate. De multe ori, lucrurile nu funcţionează aşa cum mă aştept. O soluţie inedită mă poate scoate din impas. Al treilea tip de abilităţi de gândire sunt cele practice. Acestea sunt cele care oferă valoare şi funcţie abilităţilor analitice. După ce aleg informaţiile care cred că sunt eficiente pentru copilul meu, neapărat acestea trebuie puse în practică. Fără adaptare şi ancorarea lor în concret, informaţiile mele nu pot face aproape nimic. Citim lucruri, participăm la cursuri, seminarii dar dacă nu sunt aplicate particular, în viaţa de zi cu zi, nici măcar nu putem zice că nu sunt pentru noi.
Baza de cunoştinţe (sau tolba cu trucuri magice de zână) şi felul în care îmi organizez informaţiile mă ajută în demersurile mele de părinte expert. Se întâmplă ca, pentru tratarea copilului meu, să fie nevoie de o abordarea holistică, cu cunoştinţe şi aplicaţii din domenii variate. Nu am cum să le cuprind pe toate dar ştiu sigur că există lucruri la care mă pricep. Aşa că, mă specializez cât pot de mult în acel domeniu. Astfel, ştiu că îmi pot sprijini eficient copilul într-un domeniu iar acel domeniu mă pasionează. Îţi ofer exemplul meu. Pentru recuperarea copilului meu e nevoie de o echipă mare de oameni din domenii variate. Din toate aceste domenii, mi-am dat seama că aş avea o predispoziţie pentru partea de logopedie. Aşa că, am căutat să mă specializez pe partea de limbaj şi comunicare şi să-mi sprijin considerabil copilul în această direcţie. În celelalte domenii, cum e chirurgia de exemplu, am doar cunoştinţe minime dar am ales medicul care am considerat că îmi poate ajuta copilul şi am încrederea că îşi face foarte bine treaba.
Despre motivaţie, nu ştiu dacă mai e nevoie să spun ceva. Părintele va fi mereu motivat de către copilul lui şi se va preocupa permanent de starea de „mai bine” a copilului său. E o motivaţie care se autoîntreţine permanent.
A fi părinte special nu e un „ghinion” sau vreo întâmplare a hazardului. E o misiune nobilă şi frumoasă pe care avem ocazia să o realizăm. Suntem investiţi cu foarte multă încredere de către copiii noştri, care ne-au ales să le fim părinţi. Părintele special poate fi unul de succes atunci când alege să fie părinte-expert!
Articol apărut pentru Cartea Thinking Made Visible.
