Mihaela nu e doar un artist deosebit de talentat, care a creat cu dedicare coperţile seriei Logo-Armonia de Acasă. Ea urmează cursul de formare în hipnoză ericksoniană. Prin acest tip de hipnoză, pacientul are ocazia de a intra în transa hipnotică, accesând anumite aspecte ale Inconştientului. Aceste aspecte sunt dezvăluite de către Inconştient, aduse la un anumit nivel al conştientizării, în legătură cu subiectul abordat. Întregul demers este unul personal, terapeutul fiind doar un ghid în intervenţie. Poţi păşi în zonele de care nu eşti conştient, la fel ca într-o carte. În timpul procesului, uneori simţi că e mare căldură, alteori te poate lua cu frisoane sau poţi să juri că eşti înconjurat de lăcrămioare.

Ceea ce urmează în continuare este una dintre şedinţele de hipnoză, aşa cum a experimentat-o Mihaela. Sub ghidarea plină de dragoste şi empatie a Mihaelei, această intervenţie metaforică am experimentat-o şi eu. Pentru mine, fost unul dintre momentele cele mai revelatoare. Desenele au fost realizate şi aparţin Mihaelei.

Călătoria mea la o stâncă – de Mihaela Coca

M-am așezat confortabil pe pernele satinate ale canapelei și am început să ascult vocea terapeutei care mă îndemna să mă relaxez. Era ușoară intrarea în starea de relaxare, atât de ușoară încât trebuia să mă concentrez ca să-i aud vocea. M-am forțat puțin să înțeleg vorbele ei și să-i urmez îndrumările. La început totul a fost cam cețos, lumina puternică din încăpere îmi pătrundea prin pleoape și albea imaginile, care fugeau, se destrămau, se înfiripau din nou, până când, cumva, fără să știu prea bine cum, am ajuns pe țărmul mării. Psiholoaga a zis ceva despre o pădure și-un țărm de mare. “Un cadru imposibil” îmi trecu prin minte, până când versurile eminesciene au prins să zboare prin decor și am înțeles alăturarea. “Mai am un singur dor/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării./ Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin.” Am început să privesc în depărtarea tulbure și m-am văzut așezată pe malul mării, cu picioarele îndoite ca un fel de cumințenie a pământului, ținând ceva între ele, părea că spăl, nu era clar ce, nu părea c-ar exista haine sau alte obiecte. Spălam ceva pe țărmul mării, poate îmi spălam păcatele. S-a tulburat din nou totul și am auzit despre un râu, un pârâu care curge și am fost îndemnată să-l urmez. Terapeuta m-a avertizat că aș putea fi curioasă de unde izvorăște râul, dar altceva era de făcut. Am privit înapoi spre originea râului și am văzut-o în depărtare pe Mama Divină. Era înaltă, atât de înaltă că, deși mă aflam departe, o puteam vedea cu hainele-i fluide, cum ține în mâini un ulcior. Cu infinită atenție, ea turna apa din vasul înalt și apa curgea subțire-subțire până când se forma un pârâiaș. Am zâmbit mulțumită în sinea mea cât de rapid s-a rezolvat misterul râului și am plecat mai departe pe cursul lui. Urmărind firul apei am ajuns din nou la locul știut de pe Nil, pe care l-am privit câteva momente, conștientizând că mi se dezvăluie de fiecare dată în altă ipostază, dar rămâne mereu tot fluviul știut. Am auzit din nou cuvintele terapeutei și un cadru trist mi-a răsărit în față. Era un deșert, rădăcini de copaci în aer, o cascadă uscată, în aer a rămas doar lutul uscat și crăpat, în loc de apă. Era liniște aici, un fel de pace, fără de tristețe și fără veselie. Eram din nou pe țărmul mării, nu știu care mare, dar eu căutam stânca și am găsit-o. Era o stâncă deosebită. Avea incrustate în ea coarne de berbec. M-am apropiat și am atins cu degetele spirala coarnelor, stând o vreme și cercetând stânca, mai ales spirala, întrebându-mă dacă sunt sculptate în piatră formele sau cum au ajuns acolo. O privire piezișă, mi-a dezvăluit poarta dreptunghiulară. Accesul părea dificil căci doar partea inferioară era deschisă, dar întunericul albăstriu m-a atras și m-am trezit dintr-o dată de cealaltă parte a ei. Acum psiholoaga îmi vorbea despre un seif în care puteam să depun toate grijile sau alte lucruri care mă apasău. Am privit de jur împrejur pereții de piatră. M-am îndreptat spre un perete care mă atrăgea pentru că era foarte drept. Unde-o fi seiful? În acea clipă, din perete au început să se deschidă lin sertare, unul câte unul, pe măsură ce aveam nevoie să depun în ele un gând, o supărare, o obsesie năucitoare… Mă amuza jocul lor condescendent, felul în care glisau silențios din perete exact când aveam nevoie de un sertar. Dar vocea îndrumătoarei mele vorbea mai departe, amintindu-mi că sunt lucruri de făcut și am pornit din nou la drum. Mi se spunea în urechi despre această sală cu lumină minunată, deși mă aflam acum departe de strălucirea soarelui, adânc în interior. Atunci am știut că e vorba de Sălile din Amenti și le vedeam într-un fel, fără a le privi, când treceam pe lângă ele tăcută pentru a nu tulbura pe cei dinăuntru, Copiii Luminii. Am pășit mai departe printre ziduri și piatră și am zărit în sus o clădire ridicată din sticlă. Spre exterior, pe jos erau vase înalte cu un fel de flori cu tije prelungi și inflorescențe globulare. Mi-am apropiat fața de geam să văd ce flori erau și ce se afla înăuntru. Am mijit ochii, dar nu puteam vedea prea multe prin sticlă, doar pereții albaștri ai sălii înalte. Încercând să aflu mai multe, m-am trezit dintr-o dată în interiorul sălii. Undeva în față, poate pe un podium sau pe o scenă stătea Isis, Zeița Cerului. De-a dreptul uimită de prezența celestă, am început să mă ploconesc și să fac temenele în fața ei așa cum s-ar cuveni când te afli la picioarele unei zeițe. Dar Isis a coborât liniștită lângă mine și mi-a cerut să renunț. Zeița mi-a spus cu glasul ei plin de căldură și naturalețe:
– Tu ești sora mea. Toate acestea nu sunt necesare între noi două.
Deși eu nu spuneam nimic, Isis părea să știe totul despre mine. Zeița, aflată acum chiar
lângă mine, m-a îmbrățișat cu aripile ei mari și minunate. Am simțit iubirea ei pentru mine ca și cum s-ar fi manifestat fizic în spațiu, deși invizibilă ochiului meu uman. Fiica Cerului mi s-a adresat prietenește, de la egal la egal. Părea doar puțin uimită că eu nu-mi amintesc și e nevoită să-mi spună toate lucrurile astea, dar cu mare blândețe a continuat să îmi explice:
– Ceea ce dorești tu este soluția. Cere și ți se va da. Te poți baza întotdeauna pe forța ta interioară. Eram atât de încântată de Isis, încât, deși auzeam blânda ei predică de soră, iar lucrurile pe care le spunea erau absolut minunate, rețineam doar puține din cuvintele ei. Pierdută într-un fel de adorație, am realizat totuși că vorbele lui Isis s-au transformat în tăcere. Mai mult am simțit decât am văzut că Bastet fremăta încet lângă umărul lui Isis și dintr-o dată, fără să rostească vreun cuvânt, mi-a întins rapid cu grația-i felină o pisicuță neagră.
– Ooooo, cât e de drăguță! Exact o pisică neagră ca aceasta mi-aș dori și eu cândva!
Din nou fără să scoată un sunet, Zeița Pisică mi-a spus:
– E a ta! E darul meu pentru tine! Știu că e cea pe care o visai!
– O, da, adică nu, adică n-aș putea, adică acum nu am unde să o țin, nu am spațiu pentru o pisică, am început să îndrug prostește, pierzându-mă în scuze, care rostite, păreau futile.
Suplă și ageră, Bastet a înhățat pisicuța și a aruncat-o într-o prăpastie fără fund, care apăruse instantaneu în pardoseala sălii.
– Zeiță nebună! Cum să arunci, să omori un animăluț atât de drăgălaș! Nu știu dacă am țipat în afară sau doar în mintea mea, dar cu siguranță că Bastet m-a auzit pentru că mi-a spus:
– Salveaz-o dacă vrei sau nu, stă în puterea ta!
Am privit-o furioasă pe lunatică, dar nu am mai avut timp să spun ceva, pentru că Zeița făcu un gest larg cu brațul, ca și cum ar fi arătat spre mine, și, într-o fracțiune de secundă, am văzut, fără a percepe vizual vreo imagine, că avea dreptate. Am trăit cu claritate forța uriașă din mine și, fără să mai stau pe gânduri, m-am aruncat în prăpastie. Am parcurs cu atâta repeziciune distanța până la pisicuța cea neagră ca și cum spațiul s-ar fi topit sub puterea dorinței mele de a o salva. M-am ridicat, gravitând în sus din imensa groapă, și i-am restituit Zeiței micuța felină ce stătea în palma mea întinsă. Cu o pasă iute, Bastet stârni un vânt intens și scurt cu care dezintegră pisicuța. Mă simțeam ca o proastă. Cum
să refuzi darul oferit de o zeiță? Dumnezeule, numai eu puteam face așa ceva! Cu nonșalanța-i caracteristică, Bastet zise:
– Nu are importanță. Voiam doar să vezi cât de mare e puterea ta. Apoi zâmbi fără să zâmbească și se întoarse senină la mișcările-i de felină.
Am stat o vreme cu conștiința limpede, privindu-le pe cele două zeițe, care deși tăcute, spuneau atât de multe, tot ceea ce ar fi de spus. Dintr-o dată, am început să aud din nou sunete venind din afară. Era vocea terapeutei care mă chema să ies din stâncă.
Ca teleportată m-am trezit din nou pe plajă. Totul se petrecuse atât de rapid încât încă auzeam vocea lui Isis sunându-mi dulce în urechi:
– “Soluția dezvăluită este cea pe care i-ai arătat-o Universului.”

_________________________________________

Îţi mulţumesc pentru că ai citit acest articol! Dacă ai primit acest mesaj de la un prieten şi nu eşti încă abonat, poţi face asta cu un click aici. De asemenea, te invit să vizitezi şi site-ul cărţilor mele, cu o apăsare aici.

Acest articol a apărut în cadrul provocării “Cuvintele de luni”, din grupul “Viaţa de blogger”.

Previous articlePăpădiile – resursă pentru exerciţiile de respiraţie
Next articleToate vechi, toate noi
Mădălina Orian
Sunt Mădălina Orian, părinte și logoped din pasiune! Sunt mamă a doi copii minunați, care mi-au acordat încrederea lor atunci când m-au ales să le fiu părinte. Sunt părinte special, cu provocări pe partea de limbaj din partea copiilor mei. Cu toate că am absolvit profil tehnic, m-a atras întotdeauna natura subtilă a omului. Ca să-mi ajut copiii (și, implicit, pe mine) am devenit logoped și am descoperit că acest domeniu mă fascinează. Îmi doresc să fiu aproape de părinți care au parte de provocări în creșterea și educarea copiilor lor. Cred cu toată ființa mea faptul că părintele e primul și cel mai important terapeut al copilului iar într-un trio echilibrat și sănătos părinte-copil-terapeut, toată lumea are doar de câștigat. Cred în demersurile terapeutice pornite cu multă iubire acasă și în iubirea administrată ca tratament de vindecare pentru orice afecțiune (fizică, psihică, sufletească).

2 COMMENTS

    • Şi Mihaela are stofă de povestitor :). Recomand cu încredere acest tip de terapie şi pe Mihaela ca ghid. Mie mi-a crescut foarte mult creativitatea în urma şedinţelor cu ea. Sau, poate am accesat mai mult aspectul creativ al meu. 🙂

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here