Ceva am făcut eu bun în viaţa asta (sau în altele) de acum sunt înconjurată doar de oameni faini. Când am făcut rubrica “Oameni faini” am ştiut că vreau ca acesta să fie locul unde pun în lumina reflectoarelor toţi oamenii minunaţi din viaţa mea. Şi nici nu mă gândeam că sunt atât de mulţi!

Doamne-Doamne, mulţumesc pentru asta!

Mihai Dumbravă este unul dintre oamenii speciali pe care îi cunosc. Frecventăm acelaşi cerc de scriitori :). De acolo ne ştim. Are un dar pe care puţini oameni îl au şi mult mai puţini îl folosesc la nivel desăvârşit, aşa cum face Mihai. E vorba de darul povestirii. Mihai are capacitatea de a-ţi atinge sufletul cu poveştile lui. Iar vocea lui de povestitor pur şi simplu te vindecă.

Las un interviu cu Mihai şi o poveste minunată. Aceasta o găseşti atât în scris, cât şi audio, cu vocea lui Mihai. Imaginile articolului sunt de pe pagina asociaţiei Strop de dragoste.

Interviu Mihai

Eu: Cine este Mihai?

Mihai: Despre mine. Sunt soț,  tată a doua fete, bunic a două nepoate (una se va naște curând),  tânăr pensionar, îmi place să ajut oamenii deoarece și eu am fost ajutat încă din copilărie.

Eu: Ce vrei să știe cititorii blog-ului despre tine?

Mihai: Am lucrat în mai multe domenii și în diferite instituții. În ultimii ani până la pensionare am lucrat în diferite lucrări de voluntariat. Am crezut că dacă mă pensionez, voi trece la un program mai lejer, dar Dumnezeu a scos alte posibilități să pot fi de folos semenilor. Împreună cu un grup de tineri mergem în vizite la persoane nevoiașe, cu câteva alimente, le spunem o vorbă bună, îi ascultăm, îi îmbărbătăm și astfel mai smulgem un zâmbet de pe chipurile lor întristate. Aici aflăm și poveștile de viață a multora. Sunt unii vârstnici care nu sunt vizitați prea des, sau chiar  de nimeni și ne povestesc cu mare plăcere despre experiențele prin care au trecut.

Eu: Care este povestea poveștilor (adică cum ai început să scrii, să spui povești etc)?

De-a lungul vieții am scris diferite lucruri, am scris chiar și poezie în perioada adolescenței. Nu m-am gândit în mod serios să scriu o carte. La cursurile de dezvoltare personală am fost încurajat să scriu o carte tip memorii despre viața mea. Am decis să scriu. Am participat la cursul “Calea către carte” și aici, aș spune, că s-a declanșat scriitorul din mine. Pe parcurs am constatat că au prioritate poveștile unor persoane în vârstă și acum le scriu în paralel cu cartea mea. Aceasta mă face să mă simt împlinit.

RĂDIȚA

O zi de iarnă fără zăpadă. Este frig, iar adierea vântului face ca temperatura resimțită să fie și mai scăzută. Mergem în vizită la tanti Rădița. Locuiește singură pe o străduță de la marginea satului  Ca de fiecare dată, avem emoții.

În curte, tanti Rădița, caută ceva. Zgomotul  motorului mașinii o face să-și îndrepte privirea spre noi. Parcă privește în gol, vederea nu o mai ajută. Intrăm în curte, nedumerirea ei crește.

– Sărut mâna, tanti Rădița! Ce mai faceți?

– ?

– Știți cu cine vorbiți ?

– Hai că v-am recunoscut, exclamă, în timp ce chipul i se luminează. Zâmbește și continuă: vă știu după vorbă. Uiteee, caut o mătură să mai mătur prin curte. Cred că fata care îngrijește de mine, a ascuns-o. Din cauza vederii, nu am voie să mă aplec și să fac efort. Nu-mi lasă nimic la îndemână.

Îi întind plasa în care sunt câteva alimente. Întinde mâinile pe lângă plasă. Mă încearcă un sentiment ciudat. Parcă mi se înmoaie genunchii, mâinile incep să-mi tremure… Caut să poziționez plasa în partea în care a întins mâinile, ea întinde mâinile în cealaltă parte. În sfârșit, mâinile ni se înâlnesc, și apucă plasa cu amândouă mâinile, mulțumind, cu un glas  plin de recunoștință.

– Am fost și eu puțin răcită. Mi-a mai trecut… Ne bagă ăștia în boală cu toate alea,… cu războiul,.. cu bolile…

– Așa este, zic eu, dar sunteți o femeie puternică, ați trecut prin atâtea necazuri în viață.

– Daaaaa, am trecuuut! Prea am trecut! Am rămas fără mamă de la vârsta de 8 ani, și acum am ajuns la bătrânețe, am 84 de ani… Mă mai gândeam eu, când a murit mama, să mai apuc să trăiesc atâţia ani pe pământul ăsta? … Tata s-a însurat cu o femeie care nu a dat naștere la copii și nu știa cum să crească un copil. Am dus-o greu, și eu și sora mea care avea atunci 11 ani, greu, greu, da greu de tot. Am prins seceta, am prins foametea, am prins războiul, am prins colectivizarea. Ce am văzut eu atuuunci!!

– Ați dus o viață foarte grea, zic eu.

– Prin toate am trecut, am lucrat și la C.A.P.,… săpam pe căldurile alea mari.

– Ati prins și revoluția… S-ar putea scrie o carte cu viața dumneavoastră.

– Daaa, daaa. Vă mărturisesc că acum când vine seara, mi se ridică părul în cap,… măciucă… De frică… Mi-aduc aminte ce am pățit atunci, ce am văzut eu în război, pe vremea aia… Da nu mă gândeam să ajung la anii ăștiaa… Este puterea lui Dumnezeu.

– …………

– Ați trecut și pe la Zoica?

– Nu, acum vom merge.

– Intrați și la ea. Nu mai poate să meargă. A căzut și are dureri mari la șold. Tocmai voiam să mă duc la ea. O mai ajut așa cum pot. Nu văd bine. Dar îmi spune unde este ce-i trebuie. Le caut și i le duc. O ajut, că așa ne-am ajutat până acum. De când am venit aici ne-am avut ca două surori, mai mult decât două surori.

– Este frumos că vă ajutați una pe alta.

– Da , amândouă zicem că ar fi fost bine dacă, măcar una din noi ar fi fost mai sănătoasă. Eu zic, să fi văzut mai bine. Nu zic să fi avut lumina pe care am avut-o mai înainte…, așa, cât de cât… A venit pandemia asta, că venea un doctor de la București și îmi punea lentila de contact pe ochiul stâng. Cu aia mai vedeam un an de zile. Acuma n-a mai venit, s-a pieerduut…

Sfârşit

AUD-20220406-WA0003 Povestea “Rădiţa”. Vocea autorului Mihai Dumbravă.

Previous articleRitmul vieţii şi ritmul vorbirii
Next articleCopiii, femeia şi magnolia
Mădălina Orian
Sunt Mădălina Orian, părinte și logoped din pasiune! Sunt mamă a doi copii minunați, care mi-au acordat încrederea lor atunci când m-au ales să le fiu părinte. Sunt părinte special, cu provocări pe partea de limbaj din partea copiilor mei. Cu toate că am absolvit profil tehnic, m-a atras întotdeauna natura subtilă a omului. Ca să-mi ajut copiii (și, implicit, pe mine) am devenit logoped și am descoperit că acest domeniu mă fascinează. Îmi doresc să fiu aproape de părinți care au parte de provocări în creșterea și educarea copiilor lor. Cred cu toată ființa mea faptul că părintele e primul și cel mai important terapeut al copilului iar într-un trio echilibrat și sănătos părinte-copil-terapeut, toată lumea are doar de câștigat. Cred în demersurile terapeutice pornite cu multă iubire acasă și în iubirea administrată ca tratament de vindecare pentru orice afecțiune (fizică, psihică, sufletească).

5 COMMENTS

  1. Felicitări amândurora, doi oameni minunați, pe care mă bucur să îi cunosc! Povestea lui Mihai este tare emoționantă, mi-au dat lacrimile citind-o.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here